Pânza de păianjen

2012-02-10T11:26:00.000-08:00

when i walk out of the house
i put on my 'people face'
but it's not them i wanna lie to
but it's me instead.

i don't like the happy me
and i don't like the creepy either.
they are both childish
and i wanna grow.

i don't remember being told
that i was beautiful or smart
and as a child i always heard
money problems all day long

and then the illnesses arrived
my family was thrown apart
my heart got colder every day
just wanted to go away...

2012-01-31T11:24:00.001-08:00

2012-01-12T11:32:00.000-08:00

Oameni ca scoici

2012-01-02T00:26:00.000-08:00

Cu totii suntem scoici in marea de oameni.
Scoici care se zbat intre valuri
pentru a nu fi aruncate pe tarm.

Marea isi uita scoicile pierdute.
Nu mai inseamna nimic pentru ea.

Tu, val naprasnic, mai lasa-ma o zi.
Sa inot libera, sa ma bucur de apa.
Poate ca maine vantul va bate inspre larg.
Sau poate ca ma voi incurca intre alge.
Si voi mai zabovi putin in marea agitata.

As prefera sa ma lovesc de o stanca,
sa ma sfaram.
As avea mai multe sanse atunci
ca o parte din mine
sa nu fie uitata.

Tablou (dance while you can). Nonsens

2012-01-02T00:20:00.000-08:00

Unu. Doi. Punct. Pas. Punct. Pas.
Unu, doi, punct, pas, punct, pas.
Unu-doi-punct-pas-punct-pas.
Tablou.
Nemiscare.
Pian.
Repede.
Si mai repede.
Gambe si brate.
Liniste.
Nemiscare.
O pasare.
Tramvaie si pasari.
Corbi.
Din nou pian si gambe si brate.
Si corbi zboara in cerc si tramvaie se apropie.
Repede.

It wasn't me

2011-11-25T15:20:00.000-08:00

It wasn't me the one who looked in your yeas for the first time. It wasn't me the one who taught you how to smile. It wasn't me the one who held your hand when you made your first steps. I know it wasn't me. But it's not my fault. It shouldn't be. And you cannot underestimate me for this.

Am I antisocial?

2011-11-23T13:20:00.000-08:00

I cannot be the one I was Before. I used to be enthusiastic and passionate and I used to fight for my opinions and for what I believed in. Like when I was into politics. And I liked it, and I was good at it. But now, I'm just... too tired, or too bored to even express my opinion. Or maybe nor tired, nor bored, or maybe both. It's just that, I know what I know, and I know what I think, and so it just seems useless sharing it, I guess... It is hard for me to trust people. And I really doubt they would really listen and care about what I have to say. So, yeah, I'm pretty sure this defines me as an antisocial person, and I would like to change, to go back and be more trusting, but I don't think I still have it in me. That was Before.

Moartea Simonei din 'Voi fi ales destinul'

2011-11-22T10:50:00.000-08:00

Acum voi pleca. Îmi voi împlini un vis. Un vis pentru o viaţă. Voi fi ales raţiunea. Apoi voi porni spre unul din marele oraşe ale lumii. Voi lupta cu toate armele, voi avea o carieră… Oricum nu va mai conta. Voi avea tot ceea ce visam în adolescenţă, dar nu voi avea ceea ce atunci nu credeam că îmi va lipsi. Voi fi o femeie puternică. Carieră, succes material, recunoaştere, influenţă. Mă voi întoarce la vechiul eu, cel ce îşi refula sentimentele, cel rece şi aproape inuman. Îmi voi refuza orice simţire şi voi considera scopul principal al vieţii ca fiind acela de a lăsa ceva în urmă. Şi nu voi mai scrie nicio pagină.

Acum voi pleca. Îmi voi împlini un vis. Un vis pentru o viaţă. Voi fi ales firescul. Chiar dacă nu voi fi alături de cel pe care îl iubesc, voi fi alături de cel care mă iubeşte. Ne vom întoarce apoi, împreună, la viaţa pe care el o adoră şi pe care eu o urăsc. Mă voi lăsa să cad pradă obişnuinţei, banalului. Voi trăi doar din obligaţie, voi face câte un compromis la fiecare pas, la fiecare cuvânt. Voi înceta să visez, să vreau… Dar voi face un om fericit. Voi fi iubită, acceptată, în siguranţă. În fond, sunt atât de mulţi semi-oameni asemănători mie pe pământ… Comun! Un trup viu fără spirit! Căci inima, sufletul, intelectul preferă moartea unei astfel de existenţe. Şi nu voi mai scrie nicio pagină.

Acum voi pleca. Îmi voi împlini un vis. Un vis pentru o viaţă. Voi fi ales destinul. Mă voi plimba apoi pe plajele pustii ale Balcik-ului într-o seară de toamnă târzie. Mă voi apropia de marea înspumată, îi voi adulmeca mirosul sărat, îmi voi cufunda privirile şi gândurile în spuma ei albă. Apoi vântul mă va trezi din visare şi voi putea auzi chemarea fierbinte. Voi păşi, încet, înspre mare, voi simţi cu voluptate cum picăturile reci îmi cuceresc trupul şi nu mă voi opri până ce valurile ei nu mă vor cuprinde într-o îmbrăţişare febrilă. Mă voi zbate în încercarea de a evada, pentru a îmi linişti conştiinţa. Apoi mă voi resemna cu gândul sfârşitului tragic şi iminent. Şi nu voi mai scrie nicio pagină.

I dream about the day

2011-11-17T09:07:00.000-08:00

I dream about the day when you will take my hand and say 'I love you'. OK, or maybe not those exact words... I don't even like them, I never did. Just say something. Or better yet, do not say anything. It's curious, I want you to love me, but I want you to do nothing about it. Would be nice knowing, though. So, I want you to come to me tomorrow, take me in your arms and just hold me for a moment...

Et s'il fallait le faire

2011-11-16T10:57:00.000-08:00

Il y a une personnes pour laquelle j'arreterais la terre. Il est mon hero et la personne la plus intelligente que je connais. Il m'as apris jouer aux echecs, mais aussi avoir des hautes attentes de moi meme. Bien qu'on dit que je lui ressemble, je ne crois pas qu'il existe aucune qui arreterait la terre pour moi mais a l'execption de lui...

Copilul apei

2011-11-13T13:34:00.001-08:00

Nu inteleg ce vrei sa imi spui,
te uiti la mine si
o unda iti schiteaza pe fata
un zambet strengaresc cu
buza de jos usor rasfranta
si parul iti flutura in valuri
de cate ori vantul adie...

E ciudat cum se reflecta
in ochii tai lumea,
oameni, copaci si sentimente
in oglinda apei curate...
E liniste in tine si in apa,
te pierzi privind inaltul
incremenit in nemiscare.

Esti copilul apei si nu,
nu vreau sa fiu eu
cea care va pasi spre tine.
Ridica-te pana cand
ploaia nu iti va strica
prin stropii ei desi
imaginea perfecta.

Pisica alba, pisica neagra. Teatru

2011-11-10T13:16:00.000-08:00

Adun... franturi de vis. Le voi impreuna. Si voi obtine... ceva prolific! Un... nu stiu ce maret cum nu mai e nimic pe lume. Va fi frumos... Ma-ntreb, ce viseaya oamenii in ziua de azi? Eu nu visez. Poate nu am imaginatie. Sau poate nu stiu cum. La drept vorbind, nu m-a invatat nimeni. Sa visez. Oricum... as vrea visul unui copil. Despre o zana. Sau pe cel al unui indragostit care ii ofera flori iubitei. Sau al unui romantic ce priveste stelele de pe malul marii, sau al unui idealist ce se revolta impotriva mediocritatii... Daca as avea ceva din toate astea, as putea face atat de multe.

Ai putea face pe dracu'! Eu as putea. V-as putea trezi pe toti la realitate. Degeaba visati! Sunteti orbi. Nu vedeti ca viata va rade in fata. Va spun eu ce faceti voi, cu visele si sperantele voastre. Alimentati raul negru al existentei noastre colective. Macar de ar fi fost fiecare responsabil pentru propria-i existenta. Dar nu! Trebuie sa sufar si eu, sa port si eu povara viselor tuturor naivilor din lume. Nu va dati seama? Hraniti monstrul. Si, ca un animal de preada, mai devreme sau mai tarziu, va musca mana care il hraneste.

Nu, te inseli. Eu am dreptate. Stiu ca am. Trebuie sa am. Visul iti ofera nemurirea. Cu atat mai mult implinirea lui. Sau iubirea? Da, de ce nu? Iubirea. Impreuna putem face diferenta. Sunt sigura ca, daca ne unim fortele, putem schimba lumea. O puteam face mai buna, mai pura. De ce sa lupti impotriva vietii, cand poti sa te alaturi ei, cand poti sa imbratisezi tot ceea ce ea iti scoate in cale? Ce rost au toate complicatiile pe care tindem sa le cream? De ce sa nu accepti pur si simplu fericirea cand iti este oferita pe tava? Visati, sperati, iubiti... Fericirea va asteapta dupa colt...

Viata eterna... un zambet sarcastic! Iubire... ce gand caracghios. Prin inima mea suiera vantul. Furtuna se dezlantuie in locul sperantei. Visul a murit de mult, ucis de mana cu gheare negre a ratiunii. Fiecare dintre noi traieste intr-o lume proprie. Rectific. Nu traieste. Isi duce existenta. Lupta cu viata... nu se castiga, nu se pierde. La lupta cu viata poti doar rennta. De fapt, renuntarea este iminenta. Crezi ca ai pierdut sau ai invins doar pentru a-ti justifica tie insuti renuntarea. Singurul muritor care poate avea pretentia la un dram de fericire este acela care iese constient din lupta. Dar gustul fad al vietii efemere devine amar dupa ce ai sorbit din cupa de venin cu miros de miere...

Sunt galbene frunzele care cad

2011-11-10T10:00:00.000-08:00

- Sunt galbene frunzele care cad.
- Nici pe departe, sunt inca verzi!
- De ce plang copacii?
- Si norii plang...
- E trista natura. De ce e trista?
- E gri.
- Si privirile oamenilor sunt gri.
- Si zilele sunt gri.
- Zilele mele nu sunt gri.
- Dar cum?
- Roz.
- Ma intristeaza culoarea roz.
- Hm, si pe mine...
- Mai bine sa fie gri.
- Si galbene frunzele care cad.
- Sunt galbene frunzele care cad. E bine.

Laughing is overrated

2011-11-09T11:55:00.000-08:00

Intr-o postare anterioara spuneam ca, pentru mine, oamenii se impart in cei pentru care viata este o insurire de zile de ieri si cei pentru care viata este o insiruire de zile de maine. Acum am adaugat o alta clasificare, mult mai subiectiva si oarecum egoista: oameni a caror prezenta ma face sa zambesc si oameni a caror prezenta, in cel mai bun caz, ma lasa indiferenta. A doua categorie e mult mai larga si mai cuprinzatoare. Si nu am avut niciodata chef sa o analizez. Mult mai interesanta ca subiect de studiu mi se pare prima. Pentru ca nu imi dau seama ce se intampla de fapt. Persoanele sunt diferite sau eu sunt diferita in functie de persoana pe care o am in fata? Logic, ambele variante sunt complet adevarate, i could figure this out myself :)), dar care din ele determina "incadrarea" e o cu totul alta poveste...

just some old memories... prety nice though

2011-11-07T14:15:00.000-08:00

http://www.cerculpoetilor.net/media/1iunie/index.htm

Descompunere

2011-11-07T13:56:00.001-08:00

E ciudat cum lucrurile marunte, priviri ratacite printre oameni si lucruri, vorbe rostite aiurea in conversatii de complezanta iti pot afecta viata. Sau poate ca nu e ciudat. Poate ca e cel mai normal lucru din lume, poate ca e insusi modul in care viata isi croieste firul.
Astazi am privit o strada pustie printr-un geam intredeschis. Si tot astazi mi s-a spus ca nu se asteapta anumite lucruri din partea mea.
Astazi mi-am amintit de ce imi place viata mea si ce vreu sa fac cu ea. Si tot astazi mi-am amintit de ce nu imi place si ce incerc sa elimin din ea.
Cum zicea Bacovia, "e miros de cadavre, iubito..." (10q 11g for remembering me about this poem)

Oamenii ar trebui sa invete sa nu isi neglijeze fisurile...

2011-11-07T13:49:00.000-08:00

La inceput a fost o fisura. Doar o linie subtire si tremuranda, trasa parca de o mana stangace si nesigura. Am privit-o banuitoare pentru o secunda, apoi, indolenta, am decis sa o ignor.
Acum simt ca e aproape sa se desprinda definitiv. O bucata de carne precum un iceberg din calota trupului meu. Si tot ce mai pot face e sa astept. Fiecare picatura de sange cald precum o picatura de apa dulce prelinsa in oceanul de lacrimi sarate. Fiecare cuvant nerostit precum un val nefast. Fiecare moment de speranta precum o adiere de vant prielnic.
Si totusi nu mai e mult.

2011-10-13T13:12:00.000-07:00

Imi e dor de privirea lui insistenta. De privirea aceea care te apasa. M-a surprins de la inceput. Nu o intelegeam. Si nu o inteleg nici acum. Nu stiu cum sa o evit si nici nu stiu ce asteapta. Dar o simt inca asupra mea si cu atat mai mult imi e dor.

2011-09-22T09:38:00.000-07:00

The night is young
And the sky - still blue,
First stars are rising
And the Moon awakes...
Still, there is nothing I can do
Except contemplating my sadness

iarna pe geamuri

2011-09-21T13:17:00.001-07:00

Azi noapte cand s-a facut dimineata
geamurile erau inghetate
si le-am lovit si nu s-au spart
in schimb mi-am pierdut un deget
si ma uitam la el
cum se zbatea pe jos
parca-mi era si mila,
am deschis geamul si l-am aruncat afara,
nu mai am nevoie de el,
si geamurile s-au dezghetat,
afara e soare acum,
poate o sa imi creasca un deget nou
mai repede, au anuntat o noapte friguroasa.

Lucruri de care imi e dor

2011-09-18T22:04:00.000-07:00

Imi e dor de noptile in care citeam Goethe si Proust. Imi e dor de limba franceza. De curtea casei din Tudor Vladimirescu, 52A. De orele de fizica din scoala generala. De relatia pe care o aveam cu verisoara mea in copilarie. Imi e dor de gimnastica. Si de toate iluziile pe care le aveam. Dar, mai presus de toate, imi e dor de matusa mea, careia nu i-am spus niciodata ca o iubesc.
Va rog sa imi scrieti daca va amintiti de ceva din toate astea.

despre amoruri

2011-09-14T12:29:00.001-07:00

Astazi schimbam registrul. Sper sa nu va dezamagesc. O sa vorbim despre povesti de dragoste imposibile. Ceea ce le face sa fie cu adevarat povesti si nimic mai mult :) Sa va povestesc. I am in love?! Sa admitem. Dar la un nivel... ideologic. Visez si sunt ferm convinsa ca nu o sa se intample altceva. Si nici nu stiu exact daca as vrea. Imi e bine asa. Un prieten mi-a incadrat 'relatia' in randul iubirilor platonice. Nici macar. E totusi o stare de bine in a iubi si admira pe cineva care habar nu are de asta. Si lucrurile marunte ma multumesc. Posibilitatea de a-l vedea aproape zilnic. Mai ca nu imi pot lua ochii de la el :)) Si cu cat se apropie mai mult, cu atat mai linistita sunt. Da, e ciudat... in loc sa imi bata inima din ce in ce mai repede. Sunt senina in prezenta lui. Si asta nu mi se intampla prea des, seninatatea nu e in firea mea. Si creierul meu, care in restul timpului se gandeste la tot felul de probleme, (chiar daca nu le are, le inventeaza, se descurca el... ;) ) in momentele acelea se transforma intr-un pisoias care cerseste din priviri o mangaiere. Si tare mi-as dori sa ma ia in brate si sa ma stranga tare-tare. Sa ma simt in siguranta. Asta imi lipseste probabil cel mai mult. Siguranta. Si, cumva, barbatul feroce din el imi da tocmai senzatia asta. Va las acum, ma duc sa visez frumos... Noapte buna!

Ultima dorinta a unui suflet condamnat

2011-08-25T12:46:00.000-07:00

Sufletul meu e infrigurat si speriat, caci l-am lasat afara, liber in lumea nebuna. Acum l-am incuiat. Nu e vina mea ca nu s-a adaptat. Dar vrea sa-l incalzesti, sa-l linistesti. Sa stai langa el pana adoarme. Aprinde focul si tine-l in brate. Spune-i tot ce vrea sa auda. Lasa-l sa mai creada o noapte in povesti. Stie ca nu vei mai fi acolo cand se va trezi. Stie ca mult timp va ramane incuiat. E ultima lui dorinta inainte de a intra in inchisoarea rece a sufletelor ranite.

2011-08-10T13:52:00.000-07:00

O casa pe plaja. Valuri inspumate. Nisip umed. Mirosul marii. Mai ales mirosul marii. O sticla de vin, jazz, o fereastra larg deschisa, stele si multe carti... Iubirea neconditionata a unui caine, tovaras bun de jogging pe malul apei la primele ore ale diminetii. O cana de cafea fierbinte, un pulover moale si lung, sosete calduroase. Si multe carti. Mare si carti. Divin.

2010-08-06T00:39:00.000-07:00

Şi dacă............

2010-07-01T12:13:00.000-07:00

"De altfel, acum, e foarte simplu, nu mai pot sa scriu deloc. E – E o boală. Numai vederea hârtiei albe îmi provoacă indispoziţie. Nu pricep, în ruptul capului, cum mai există oameni care scriu. Romane, poeme, şi alte chestii de-astea. Pentru că, la urma urmei, nu servesc la nimic. E idiot, egoist. Şi apoi, e ca şi cum le-ai da să mănânce celorlalţi. Şi-apoi, e aşa de obositor. Îşi spun clar că nu înţeleg. Vezi, îi înţeleg mai bine pe cei care scriu scrisori şi cărţi poştale decât pe cei care fac romane. Asta nu serveşte la nimic, pentru că nu există adevăr. Vreau să spun că nu se face nicio gaură în cer, că nu se descoperă nimic. Te scalzi doar în iluzie. Asta mă face să mă gândesc la un animal care şi-ar provoca proprii paraziţi, o scoică care şi-ar provoca propriile sale alge şi care şi le-ar lipi chiar ea pe spate. Arta. Pentru mine a luat sfârşit. Nu mai cred. Ştii, când i-am spus asta, într-o zi, a râs de mine. Mi-a spus că era o tâmpenie, că scriam prea bine, că lui îi plăcea, că mă înşelam să nu perseverez în această privinţă. A mai spus că arta n-a existat niciodată, ceea ce contează sunt oamenii care pălăvrăgesc. După el, totul poate fi redus la o conversaţie. Mi-a mai spus că atunci când a scris o lucrare ca Moleskine, ştii, povestea bătrânei care este obsedată de troleibuzul ei, ei bine, asta dovedea că avea ceva de spus, Şi că atunci când ai ceva de spus, ajungi întotdeauna într-o zi sau alta să-l spui. I-am spus că asta nu înseamnă nimic, că toată lumea are ceva de spus. Însă el n-a înţeles. Şi, totuşi, cred că este adevărat. Mi-e poftă să spun lucruri, asta-i, însă nu ca înainte. Am impresia că le spui la fel de bine – făcând orice, mergând după pâine la brutărie sau discutând cu portăreasa. Evident, ceilalţi nu ştiu nimic. Tu nu mai ai glorie. Însă cred că e fără importanţă. La ce bun să fi luat drept inteligent? Poţi să faci totul pentru tine însuţi, nu crezi? E nevoie de detaşare am impresia. În orice caz, pentru mine s-a sfârşit. Nu mai support minciuna şi poezia." (Potopul, J.M.G. Le Clezio)

Va invit....

2009-07-20T12:31:00.000-07:00

Praf de stele -
Visele mele,
Norii plumburii -
Ganduri cenusii.

In alb si negru,
Peisaj celebru.
Adanc mister,
Miros de eter,
Un trandafir ofilit.
Bun-venit!

Despre muzica

2009-07-14T22:23:00.000-07:00

Ce ne face ceea ce suntem? Oamenii pe care ii intalnim, experienele vietii cotidiene, cartile pe care le citim, muzica pe care o ascultam...
Astazi ma voi opri asupra muzicii. In unele cazuri adoram sunetele melodiase care ne dau o stare de bine, alteori mesajul ce reiese din versurile unor piese, iar alteori interpretarea.
Nu stiu daca exista multi fani ai muzicii de fanfara, dar eu ma numar printre cei mai infocati dintre ei. Marsurile, in primul rand, imi creeaza o stare speciala, pe care nu o pot explica.
Apoi, in ceea ce priveste muzica clasica, recomand oricui sa asculte "Conquest of Paradise" - Vangelis sau "Primavara" din "Anotimpurile" lui Vivaldi.
Am cateva "slabiciuni" si cand vine vorba de artisi precum Andrea Bocelli, Edith Piaf sau Patricia Kass.
De asemenea, Smokie, Queen sau Grupo Compay Segundo. Si, nu in ultimul rand, Laura Stoica.
Mais, j'attend des recommandations... A tout a l'heur!

Despre trecut si viitor

2009-06-18T12:32:00.000-07:00

Pentru mine, oamenii se impart in doua categorii. Nu buni sau rai, nici frumosi sau urati, nici saraci sau bogati. Nu. Pentru mine se impart in oameni pentru care viata este o insiruire de zile de maine si oameni pentru care viata este o insiruire de zile de ieri.
Cred ca este aproape imjposibil sa traiesti in prezent. Fara amintiri si fara sperante.
Si atunci poti fi atras in capcana, impiedicandu-te in radacinile iesite la suprafata ale amintitirilor, sau poti cadea intr-o alta capcana lasandu-te prins in mrejele viitorului.
Nu stiu care varianta este mai onorabila, sau daca este vreuna.
Poti vedea trecutul ca fiind o zgripturoaica din basme, ce te-a intemnitat pentru vecie si din mainile careia nu poti scapa prin niciun mijloc, si viitorul ca fiind una dintre preafrumoasele iele despre care se spune ca te ademenesc fara a-ti lasa macar o sansa de a rezista farmecelor lor si ca, odata ce le-ai vazut, nu vei mai putea fi vreodata ceea ce ai fost.
Totusi, avem libertatea de a alege. Nici o varianta, nici cealalta nu va fi cea salvatoare. Dar va fi alegerea care va face diferenta, poate singura care va conta. Destin? Fatalitate?

Dezvaluiri...

2009-06-05T00:41:00.000-07:00

Ma intreb uneori ce mai face doamna B. Oare cum o mai duce? Poate locuieste in acelasi bloc, sau poate ca mai merge inca la serviciu, oricare ar fi acesta, sau poate ca... Doamna B. mi-a fost profesoara de franceza timp de 8 ani. A fost cea care mi-a transimis dragostea si respectul pentru cultura franceza. Dar a fost mult mai mult decat atat. Pentru ca in acesti opt ani o intalneam aproape zilnic. Doamna B. ne-a vazut crescand, pe mine si pe colegii mei. Si indraznesc sa cred ca ne iubea. Si noi o iubeam pe dumneaei. Pentru felul in care avea grija de noi, ca o a doua mama; pentru felul in care ne asculta si ne dadea sfaturi. Pentru ca impunea respect fara sa isi piarda jovialitatea si simtul umorului.
Da, pot afirma ca doamna B. a fost una dintre acele persoane care mi-au influentat viata, poate fara sa isi dea seama, dar carora niciodata nu le-am multumit.
Oare de ce nu le putem spune persoanelor de langa noi ca le apreciem, ca le iubim sau chiar ca nu ne simtim comfortabil in prezenta lor? Oricare ar fi sentimentul cae ne incearca, multi dintre noi pur si simplu nu pot fi deschisi.
Eu incerc sa imi repar greselile. Va multumesc doamna B., ati avut un rol important in evolutia mea ca persoana. Va voi pastra mereu in gandul si in rugaciunile mele!
Cu dragoste si respect, indragostita de viata, Lori

La multi ani!

2009-06-01T09:15:00.000-07:00

http://www.cerculpoetilor.net/media/1iunie/index.htm
Pentru copilul care se afla in fiecare dintre noi....

Amintiri

2009-05-26T10:44:00.000-07:00

Ciudat fenomen, amintirea. Te napadeste cand nu esti pregatit, trista sau vesela... Obiecte sau situatii cotidiene, cu care esti atat de obisnuit, iti amintesc, dintr-o data, de o alta etapa, de o alta viata.
Personal, deseori devin nostalgica. Surprinzator, as spune, avand in vedere firea mea nu tocmai optimista, amintirile care vin singure, fara ca eu sa le evoc, sunt cele ale unor perioade fericite. Chiar daca atunci nu imi dadeam seama de asta. Sau poate tocmai de aceea. Subconsitentul vrea sa imi arate partea roz a vietii. Numai ca nu prea reuseste. Pentru ca amitirea bucuriilor trecute accentueaza, prin comparatie, nefericirile prezente.
Pentru mine amitirile sunt un fel de pasiune. Sau, mai bine spus, un fel de drog. In prima faza, ma inveselesc si imi dau forta de a merge mai departe, dar, dupa putinele momente de euforie, ma intristeaza mai mult, tocmai din motivul mai sus amintit. Si, in ultimul statiu al avalansei de sentimente declansate, ma simt atat de obosita... Ca acum.
Dar acele putine momente merita. Si imi permit sa mi le acord.

Despre OAMENI mari

2009-05-26T10:29:00.000-07:00

Aseara am vazut maretia. Caci maretia nu numai se simte, ci se vede, se miroase, se aude. Oamenii mari expira maretie, pentru ca aceasta sa fie accesibila si celorlalti. Generozitate. Iata cuvantul! In rest, tacere. Admiratia si respectul se exprima mult mai bine prin privire decat prin vorbe. It feels good. Sa vezi ca astfel de oameni exista, ca adevarata lor fata este mai presus de imaginea pe care vor sa si-o creeze. De cele mai multe ori, lucrurile stau invers. Sensibilitate, inteligenta, finete, frumusete fizica si spirituala. Sclipire. Maretie. Ii multumesc unui mare artist, unui mare om.
Va multumesc, doamna E. P.!

10 mai

2009-05-10T03:11:00.000-07:00

Nu m-am putut abtine! Cititi, va rog, macar o data pe an - astazi, aceste versuri. Cu mandrie!

A venit din munţi un vultur
Şi ne-a zis: — „Români Eroi,
Ştiu un prinţ viteaz şi tânăr
Ce-ar veni cu drag la voi.
Dacă-l vreţi vi-l dau ca Vodă”.
Noi cu toţii: — „Să ni-l dai”.
Şi ne-a dat pe Vodă CAROL,
Într-o zi de 10 Mai.

Şi-a venit vulturul iară,
Şi ne-a zis: — „Popor Român,
Eşti viteaz, de ce mai suferi
Jugul unui neam păgân?
Fă-te liber, dezrobeşte-ţi
Mândra ţară care-o ai”.
Şi noi liberi ne făcurăm
Într-o zi de 10 Mai.

Vulturul venit-a iarăşi
Şi ne-a spus: „Popor Român,
Aţi luptat cumplit la Plevna
Duşi în foc de-al vostru Domn.
Vrednic e să-l faceţi Rege,
Într-o ţară ca în rai”.
Şi noi rege îl făcurăm
Tot în zi de 10 Mai.

Zece Mai ne-a fi de-a pururi
Sfântă zi, căci ea ne-a dat
Domn puternic ţării noastre
Libertate şi Regat.
Ridicaţi cu toţii glasul
De prin şesuri, de prin plai,
Să trăiască România
Ura! pentru 10 Mai!

(de Vasile Alecsandri)

Impresii

2009-05-01T00:55:00.000-07:00

Ii rog pe cei care au citit carticica sa posteze impresii. Multumesc anticipat!

Evrica!

2009-04-23T01:01:00.000-07:00

Si iata-ma ajunsa si aici. Am reusit sa termin carticica. Acum voi putea dedica mai mult timp blogg-ului, neglijat in ultima vreme. By the way, imi cer scuze celor care l-au vizitat pentru a constata ca "situatia" se prezinta la fel. Busy times, as they say! Promit sa revin cu forte proaspete, capatate in perioada de cautare intensa a tot felul de raspusuri. Sau poate nu atunci, caci, sincer vorbind, a fost destul de epuizanta. Eh, dar nu mai conteaza. Decizii vor fi luate curand si doar asta e important. Astazi este ziua unei reusite si am de gand sa o celebrez prin o noapte de somn adanc.

Despre fericire

2009-03-14T12:55:00.000-07:00

Ce este fericirea? Intrebare banala, deloc inspirata poate... Dar totusi, poti spune vreodata "sunt fericit"? Adica "acum, in clipa de fata sunt fericit cu adevarat"?
Personal nu consider fericirea ca fiind un sentiment, ci o stare. Cred ca doar privind in urma poti afirma ca intr-o anumita perioada ai fost fericit. Intr-adevar, te poti afla sub influenta unor trairi puternice, poti fi euforic, sau chiar bucuros... dar nu fericit.
Si, mergand chiar mai departe, pot fi unele persoane predispuse la fericire? Daca vrei prea mult, daca ai aspiratii mai inalte decat cele ale majoritatii, inseamna asta ca nu poti fi fericit?
Acest subiect se numara printre cele la care voi cauta vesnic raspunsuri. Sunt totdeauna in asteptare de noi opinii...

Yes, we can!

2009-03-01T08:12:00.000-08:00

If I were to spend a year in service of my community, I would choose to try to convince people that something can be changed in our country and that we have to be proud we are Romanians.

To begin with, it is my opinion we should remain positive and truly believe that, if every single one of us does all he or she can and we gather our efforts, we can improve our country’s situation and the way it is perceived all over the world. Moreover, I think our nation’s past and tradition give us the right to be considered again a very important part of the European culture and politic, because we deserve this.

My campaign’s main message would be inspired from something that our great historian, Nicolae Iorga, told to Carol II: “Here, in Romania, there are not just some barbarians which have to be lift up to the rang of the civilised nations, but an ancient and noble nation, who has its place, although unjustly unknown, in the history of the world”.

First of all, I would form a team exclusively of people who sincerely and passionately believe in this, lets say, ideal. Although it is usually said that ideals are just something to make references to, I am sure this one is perfectly workable.

Secondly, my team and I would do the same thing Bill Clinton did. In his book – ‘My Life’, he said that during the electoral campaign he and his team went to every district of the country and talked to all the social classes, from peasants and factory workers to teachers and pupils. I would do this because it is my believe that human contact and personal example are very important in the process of convincing. We would organise public meetings, where we would express our point of view and we would advice people what they should do, of course after convincing them it is really worth. Then, we would go to schools, highschools and universities, because I am convinced the majority of the teenagers would like to be a part of this changing process, because they have all their lives in front of them and they are highly motivated of their own dreams and ambitions.

Nevertheless, I think the youngsters are very important because they have a fresh view of the situation, without being influenced of any past experience. Moreover, I think they have the right to inherit an admired and prosper country. This is why a very important point in my strategy would be to convince our young talented values not to let themselves attracted by other country’s money, but remain here in order for our country to enjoy its glory. And I can only hope the government will try to support and appreciate them.

Thirdly, I would try to involve the mass-media in my convincing campaign, because it has become a very important part in everyone’s life. So, we would take advantage of this and we would work out a media campaign. Having as a principal “the more, the better”, all the media would be involved - the press, the television, even the Internet, because the Internet action is considered to be the most successful one.

In conclusion, making people aware of their value and of our country’s potential is one of most important things we can do for ourselves and this is the objective I would fight for and to which I would devote one, or as many years as it takes, of my life. We have to be good patriots, we have to be proud we are Romanians and, the most important condition, we have to be united, to act like an entity, in order to regain our deserved place and the other country’s respect. And we can do it!

De la cer la pământ

2009-02-25T13:03:00.000-08:00

Fulgi mari de zăpadă

Aleargă prin văzduh,

Poate purtaţi de vânt

De la mine la tine

Şi-înapoi.

Ei ne văd pe amândoi

Şi ning cuprinsul dintre noi.

Ei poatră zâmbete, dureri

De la tine la mine

Şi-înapoi.

Zâmbeşte. Ninge.

Sau râzi, sau plângi.

Omătul jucăuş, povara grea.

De la pământ la cer

Şi-înapoi.

Cerul coboară.

Jos, mereu mai jos.

Şi fulgii sclipitori cern vise

De la cer la pământ şi înapoi.

Fragment cap. 6 (2)

2009-02-25T12:56:00.000-08:00

De câte ori am avut şansa de a-mi schimba viaţa complet? De a o lua de la capăt, în cu totul alt mod? De fiecare dată când am dorit ceva am luptat pentru a-mi îndeplini visul. Dar când eram la numai un pas depărtare de Marele Vis mă cuprindeau îndoielile. Şi renunţam. Cred că îmi este frică de schimbare, deşi o doresc cu toată fiinţa. E o senzaţie aproape fizică. Toate simţurile se trezesc şi devin conştientă de fiecare parte a trupului ca după 10 kilometrii de marş. Sunt gata să absorb schimbarea prin toţi porii, să mă las topită în îmbrăţişarea ei.

Dar, când sunt atât de aproape încât imaginea unei noi vieţi devine la fel de reală şi palpabilă precum o zi de ieri, are loc un fenomen pe care nu l-am înţeles şi nu cred că îl voi înţelege vreodată pe deplin. Mă cuprinde o stare de panică, nu mai pot să gândesc obiectiv, aud mii de voci care îmi spun care îmi spun că totul este o iluzie, că nu va fi nicicum mai bine, ci doar mai rău. “Să nu dai vrabia din mână pe cioara de pe gard”. Să fie oare o formă de manifestare a unei tendinţe de autodistrugere? Să fie de vină valorile, sau, mai bine spus, concepţiile care mi-au fost inoculate în copilărie?

De ce nu pot să am încredere că mă aşteaptă ceva mai bun, că merit şi am puterea de a împlini un destin prolific?

Întotdeauna am trăit cu impresia că viaţa a fost prea blândă cu mine şi că viitorul va fi, că trebuie să fie aspru. Este oare normală o astfel de gândire?

Cursul de psihologie pe care l-am urmat în primul an de facultate nu îmi poate oferi răspunsuri satisfăcătoare la toate aceste întrebări. Cred că aş putea fi un studiu de caz interesant şi incitant pentru un psihoterapeut.

Fragment cap. 6

2009-02-25T12:51:00.000-08:00

Am încercat să fiu optimistă. Credeam că poate fi adevărat – gândeşte pozitiv şi totul va fi bine. Totul va fi aşa cum ai planificat. Doar că e mult mai greu decât am crezut că va fi. Uneori, trecând prin faţa unei vitrine, îmi dau seama că par tristă. Şi mă străduiesc să zâmbesc. În mod ciudat însă, nu mă înveseleşte deloc acel zâmbet. O privire tristă pe un chip trist pare doar tristă. Dar o privire tristă ce izvorăşte dintr-un chip ce se vrea a fi vesel înseamnă mult mai mult. În primul rând, datorită contrastului atât de puternic, poate părea chiar morbidă. În al doilea rând, îţi poate spune atât de multe despre persoana în cauză. Un introvertit ce vrea să pară extravertit. Un melancolic ce vrea să treacă drept euforic. Un om care a suferit atât de mult încât nu crede că mai are dreptul de a fi trist. Şi atunci îţi aduci brusc aminte de faptul că nici unul dintre noi nu suntem ceea ce părem a fi. Nici măcar ceea ce noi înşine credem că suntem.

“Eu ştiu că mâine e o zi,

Eu ştiu că, oricum, ce va fi va fi,

Eu ştiu să cred şi răul să-l alung... să-l alung...

Eu râd când îmi vine să plâng...”*

Dragostea este efervescentă precum şampania. Şi poate oferi aceleaşi senzaţii nebănuite.

Dragostea este precum ciocolata amăruie: dureroasă, dar totuşi atât de dulce!...

Pentru mine, dragostea era ceva ce începuse să mi se pară imposibil. Şi cum poţi fi optimist atunci când nu mai speri că vei putea fi alături de singura persoană pe care o iubeşti şi pe care o vei iubi vreodată, în condiţiile în care ştii şi că nu poţi fi fericit fără dragoste? Mi-a fost teamă să iubesc şi am avut dreptate. Nu am crezut vreodată că voi suferi din cauza unui bărbat. M-a respins. Nu ar trebui să fie fizic posibil să iubeşti o persoană care nu te iubeşte la rândul ei. Ar trebui să fie o lege, un instinct primar, de supravieţuire. Dar am aflat de mult că lucrurile nu sunt niciodată cum credem noi că ar trebui să fie.
^*Paula Seling şi Direcţia 5, Eu râd când îmi vine să plâng

Fragment cap. 4

2009-02-25T12:30:00.000-08:00

Când s-a mutat, Corina şi-a luat cu ea doar pianul. Singurul obiect care mobila apartamentul. Mânca pe pian şi dormea lângă pian. Întreaga sa existenţă se învârtea în jurul acestui obiect, care îi era cel mai bun prieten şi, de altfel, singurul necesar. Cu atât mai mult cu cât trecuse prin toate stadiile: dragoste, nepăsare, ură şi iarăşi dragoste faţă de “el”, dar întotdeauna cu pasiune. Avea şi o întâmplare, pe care o povestea oricui era dispus să o asculte. Când era mică, părinţii o îndreptaseră spre pian, dar, deşi câştiga concurs după concurs, ea vroia să devină asistentă medicală. Însă după numai o lună la şcoala sanitară şi-a dat seama că nu poate trăi fără muzică, fără pianul ei.

Curând s-a instalat şi colega ei de apartament, Irina. Aceasta era, la rândul ei, artistă. Pictoriţă. Fusese colegă cu Sabin la un curs de artă renascentistă. Picta numai cai. Şi spera că ai ei vor fi mai apreciaţi decât celebrii cai ai Magdalenei Rădulescu.

La început, celor două nu le-a fost deloc uşor să se înţeleagă. Certurile lor erau comice pentru întreg grupul. Nu-mi amintesc când şi în ce circumstanţe intrase Corina în cercul nostru, dar se integrase perfect şi părea că se află printre noi dintotdeauna. Pe Irina o adusese Sabin.

După câteva săptămâni, cele două deveniseră de nedespărţit. Când nu ieşeam cu toţii, în grup – adică eu, Mihai, Luiza şi Sabin, care se mutaseră şi ei în Bucureşti, Corina, Irina şi Andrei -, cele două se plimbau pe străzi până ce găseau un local nou. Mic sau mare, îngrijit sau dărăpănat, dar întotdeauna altul.

Irina fuma numai tutun de Macuba, renumit pentru mirosul de trandafiri şi violete, şi declara că băutura pe care o preferă chiar celor mai distinse vinuri este cassis-ul. Îi era însă imposibil să îşi satisfacă gusturile rafinate în toate barurile şi restaurantele pe care le vizita prin cartierele mărginaşe ale Bucureştiului.

Corina nu fuma şi nu bea decât vin cu apă minerală. Avea însă pretenţia ca în toate localurile să se asculte muzică bună, ceea ce era, de asemenea, o simplă proiectare a vieţii cotidiene în idealism.

Andrei era cel mai tânăr dintre noi. Şi era, cum fusesem şi noi nu cu mult timp în urmă, un visător, un idealist. Era hotărât să nu accepte niciun compromis, să nu facă nicio concesie; un adevărat Alceste al vremurilor noastre.

Într-o zi însă, Andrei a venit schimbat. Ne-a spus doar că e pre îndurerat, că îl doare încă prea tare pentru a putea povesti şi ne-a întins o hârtie. Plină de tăieturi, cu un scris dezordonat şi cu urmele vizibile şi încă umede ale unor lacrimi.

Fragment cap. 3

2009-02-25T12:26:00.000-08:00

De fapt, după nunta Luizei, nu credeam că îl voi mai întâlni vreodată pe acest Cornel Stoica. Nu mă convinsese deloc prin ceea ce îmi spusese. În fond, auzisem atâtea promisiuni încât îmi era greu să mai sper că vreuna se va adeveri.

După câteva săptămâni însă, am primit un telefon. Era el. Nu s-a prezentat. Mi-a spus doar:

- Am găsit! Pentru moment, îţi propun o rubrică în revista pe care o conduc. Orice vrei. O dată pe săptămână. Apoi vom vedea cum înaintează romanul tău…

Eram surprinsă. Nu ştiam ce să îi răspund.

Se pare că, în cele din urmă i-am spus da, pentru că a adăugat, vădit încântat.

- Bun! Mă bucur. Nici nu ştii, Simona!

În aceste replici, am sesizat două nuanţe. În primul rând, avea un tic verbal, acest „nici nu ştii”, ceea ce mi s-a părut că-l face mai uman, iar în al doilea rând, şi, de altfel, mult mai important, era prima oară când îmi spunea pe nume, renunţase la orice formulă de politeţe. Acum, după ce acceptasem să mă ajute, luase naştere o formă de complicitate între noi, ceea ce ducea la o intimitate oarecare sau considera că îi datorez ceva? Nu părea să îl caracterizeze.

- Te aştept astăzi. Treci pe la mine, la birou. Negreşit astăzi… Sau nu, la birou nu. Te aştept la cinci în faţa teatrului. Poate bem şi o cafea.

Ciudat acest început de zi, dar nici pe departe comparabil cu ceea ce avea să urmeze.

Nu i-am spus nimic lui Mihai, şi nici Luizei. Vroiam să fie ceva sigur.

La cinci fără câteva minute eram pe treptele din faţa Teatrului Naţional, aşteptându-l pe Cornel. Atât de mulţi tineri veneau spre teatru. Din păcate, treceau numai prin faţa lui pentru a se opri in localul din imediata vecinătate. Am văzut însă o tânără care s-a oprit în dreptul clădirii. Ochii îi scânteiau, pasiunea i se revărsa din privire, din întreaga fiinţă. Şi ar fi vrut ca ea să joace rolul principal în aceea seară. Era doar un vis din copilărie sau adevărata ei menire? Nu va afla niciodată… Silueta a devenit din ce în ce mai difuză, pentru ca apoi să dispară cu totul… Mă văzusem pe mine.

Fără să ştiu de ce, speram că el nu va veni, că va interveni ceva sau că, poate, a uitat. Curând însă cineva a venit din spatele meu şi m-a luat de braţ. Fără nici o tresărire sau încercare de opunere, l-am urmat. Am intrat într-o cafenea, al cărui nume nu l-am reţinut. Poate era un amănunt important, poate nu. Credeam că vom vorbi despre rubrica mea, dar Cornel începu prin a mă întreba ce părere am despre el. Probabil a văzut uimirea, revolta şi, totodată, dispreţul din ochii mei, pentru că a schimbat imediat subiectul.

- Bei o cafea? Sau poate un ceai?

- Un ceai ar fi foarte bine.

Cornel era fratele doamnei Georgeta, mama Luizei. Întreaga lui existenţă se învârtea în jurul unei cugetări a lui Lev Tolstoi, de altfel scriitorul pentru care dezvoltase o adevărată pasiune: „Existenţa morţii ne obligă să dăm vieţii noastre un sens pe care moartea să nu i-l poată răpii”.

- Probabil te întrebi de ce te-am chemat aici.

A făcut o scurtă pauză. Pentru a-şi aduna ideile sau pentru că aştepta un răspuns din partea mea?

- Nu e genul meu să fac asta… În orice alt caz, n-aş fi îndrăznit, n-aş fi avut curajul. Dar aşa, cu tine Simona… Tu eşti altfel. Simt că mi-a fost dat să te cunosc. Că ceva mai presus de noi ne-a adus împreună.

Prevedeam ce va urma, unde vroia să ajungă şi mă rugam cu disperare să mă trezesc din acest coşmar. Îmi aminteam întâlnirea cu Mihai, într-o altă cafenea.

Din neglijenţă, sau poate intenţionat, mi-am aşezat mâna pe masă. Atunci Cornel mi-a luat-o în mâinile lui şi o ţinea atât de strâns încât orice încercare de evadare ar fi fost zadarnică.

- M-am îndrăgostit de tine, Simona. Vreau să te am, numai a mea.

Fragment cap. 1

2009-02-25T12:08:00.000-08:00

Încercasem şi eu, în repetate rânduri, să scriu un roman. Un roman psihologic. De fiecare dată, începutul mi se părea cel mai greu, pentru că trebuia să fie captivant, să atragă atenţia. Într-adevăr, de unde aş fi putut să încep? Întotdeauna am considerat că daca, într-un roman foarte bine scris, începutul este singura parte slabă, acesta va pierde mulţi cititori care nu vor avea răbdarea de a-l parcurge mai departe, dezamăgiţi fiind de primele pagini. Totuşi, mă confruntam de fiecare dată cu această problemă. Întâmplător, am găsit zilele trecute una dintre aceste încercări, ultima de altfel.

Naiv, chiar uşor patetic. Acum aş începe altfel. Aş începe aşa: Aveam nostalgia unui trecut pe care nu îl trăisem.

“Aveam nostalgia unui trecut pe care nu îl trăisem… De ce nu m-am născut cu 80 de ani mai devreme? De ce nu am putut cunoaşte, în perioada interbelică, cele mai mari personalităţi pe care ţara noastră le-a dat? Mi se părea că mi s-a răpit şansa, dreptul chiar de a sta la aceeaşi masă cu Mircea Eliade, Cella Serghi sau Camil Petrescu. Cei mai frumoşi ani ai unei naţiuni, pentru care însă eu m-am născut prea târziu! Mi se pare încă nedrept. De ce o forţă străină de noi ne poate hotărî destinul? Era anul naşterii elementul definitoriu care ar fi putut să decidă înfrângerea visului meu?

Nu aveam multe dorinţe şi, deşi alţii ar putea afirma contrariul, nu mi se păreau deloc măreţe. Dacă Iorga, Eliade sau Blaga au reuşit… Da, visam la o carieră politică şi la o operă literară – nu vroiam mai multe – care să îmi asigure posteritatea. Totuşi, pentru ca un scriitor să poată dăinui peste veacuri, opera sa trebuia să fie magistrală, căci eternitatea nu putea accepta nimic mai prejos.”

Sau poate că trăisem cândva acei ani. Poate că există, într-adevăr, o viaţă anterioară. Aş fi vrut să fie Mihai aici, să aflu şi părerea lui… aş fi vrut să vorbim cum o făceam altădată.

Da. Era din ce în ce mai evident. Ne depărtam unul de celălalt fără să ştim de ce, fără să ne dăm seama de cum. Ştiam că mă iubeşte şi vroiam să îl iubesc şi eu. Dar nu puteam. Încă din prima noastră seară împreună îi spusesem că nu pot iubi. A avut vanitatea să creadă că el este cel care mă poate face să îmi descătuşez sentimentele, să iubesc.

Dar eu aveam alte planuri. Vroiam să plec, să iau viaţa de la început. Speram să mă pot ascunde de privirile iscoditoare ale rudelor, să nu mai fiu nevoită să explic fiecare pas, fiecare decizie pe care o luam. Mă simţeam captivă în închisoarea cu gratii invizibile a propriei mele vieţi. Şi visam să plec la Paris, visam la viaţa boemă a scriitorilor şi a studenţilor de toate naţionalităţile adunaţi în Parisul secolului trecut. Atâta timp cât exista o şansă, oricât de mică, imperceptibilă chiar, ca nimic să nu se fi schimbat mă agăţam cu disperare, dar, în acelaşi timp, cu extremă hotărâre de ea.

Cetatean universal

2009-02-22T22:16:00.000-08:00

Sunt un cetatean al lumii. Nu importa tara sau orasul in care traiesc. Imi place sa calatoresc. Si cum fizic nu prea am ocazia, cugetul meu este liber. Ii dau voie sa fie. Drumurile dese pe care le fac intre Targoviste si Brasov au calitatea de a imi redestepta de fiecare data creativitatea. Trei ore doar pentru mine. Trei ore in care ma regasesc, trei ore in care privesc muntii, copacii si oamenii. Imi place sa ascult franturi de conversatie, sa privesc oamenii si sa ma gandesc ce poveste ar putea avea fiecare...
Ca sa reiau ideea, spiritul meu isi permite sa rataceasca printre toti acesti oameni si, prin intermediul lor, chiar mai departe. Sau sa calatoreasca in lumea mai mult sau mai putin fictiva a cartii pe care ochii o privesc sau a tabloului pe care acestia il admira. Granitele politice, sociale, religioase sau culturale nu ma pot impiedica sa calatoresc in felul meu propriu.
Cu toate acestea, sunt mandra de a ma fi nascut romanca. Dar aceasta este o alta poveste pe care am spus-o multora in perioada mea "politica" si pe care, probabil, o sa o mai spun, caci foarte putini au fost cei care m-au ascultat...

Asumarea riscurilor

2009-02-22T21:57:00.000-08:00

De multe ori analizez prea mult. Cand eram invatati la scoala sa gandim de doua ori inainte de a spune o data, eu gandeam de trei ori si nu mai spuneam deloc, pentru ca deja subiectul discutiei era altul. Si acum am tendinta de a studia amanuntit fiecare detaliu, de a intoarce pe toate fetele orice idee si orice cuvant, de a cauta intelesuri ascunse acolo unde nu sunt. Si mi se intampla sa pierd din vedere esentialul.
Cred ca toate problemele din viata mea se reduc, de fapt, la una singura: asumarea riscurilor. De aici si incercarile mele de a nu lasa nici un amanunt nedezbatut. Dar am hotarat sa ma schimb. Usor de zis, cu practica mai greu. In ultimele zile am luat decizii fara sa stau pe ganduri, mi-am asumat riscuri. Avand in vedere ca, in fiecare caz, acestea s-au dovedit a fi erori ce nu mai pot fi reparate, acum ottul mi se pare nesabuit si fara rost. Tot fusese viata mea prea roz de vreo luna incoace...
Imi preferam vechiul eu, analitic si, de multe ori, interpretat gresit. Totusi, e posibil sa fie doar lipsa de experienta? Adica, dupa zece decizii proaste, instinctul va incepe sa mi le dicteze pe cele corecte?

Despre modele

2009-02-21T12:11:00.000-08:00

Am fost (pentru a cata oara!?) dezamagita de o persoana pe care o admiram. E vina mea; imi creez o imagine idealizata a anumitor persoane.
Avem nevoie de modele in viata? Personal, nu pot spune ca viata mea s-a aflat in vreun moment al ei sub influenta unui "model". Am admirat persoane pe care le-am intalnit pe parcursul acestui drum care este viata; foarte putine, dar am simtit de fiecare data nevoia sa le consider supraoameni. Ceea ce a fost, de fiecare data, o greseala. Dupa cum era si normal.
Am ajuns la concluzia ca e mai bine sa nu ii cunosti personal pe cei pe care ii admiri. Si, in acest caz, lista mea se rezuma la patru nume: Carol I, Mircea Eliade, Hillary Clinton si Maria Bitang.
Desi m-am maturizat prea devreme, am pastrat, multa vreme, o oarecare doza de idealism. Dar viata m-a adus, treptat, cu picioarele pe pamant.
Mi-am promis ca aceasta este ultima oara cand mai repet aceeasi greseala...

Robotizarea lumii

2009-02-21T09:28:00.000-08:00

Suntem cu totii sclavii propriei noastre vieti. Desi ne place sa credem ca, avand statutul "oficial" de persoane, gandim inainte de a actiona, de cele mai multe ori facem totul in mod automat, ca niste roboti ghidati de puterea obisnuintei. Ne este teama de schimbare.
Eu, personal, merg zilnic la scoala pe acelasi drum, ma asez mereu in aceeasi banca, de fiecare data fac cumparaturile la aceleasi magazin, ies in aceleasi locuri cu aceleasi persoane. Recunosc, nu imi plac schimbarile, desi, de cele mai multe ori, le doresc cu ardoare.
Obisnuinta este comfortabila. Ca un fotoliu MAAREEE in care poti lenevi ca o pisica. Eventual si cu o rezerva nelimitata de carti bune si ceai cald.
Ma intreb cand a inceput aceasta robotizare a omului... Si cum ar fi lumea daca obisnuinta nu ar avea aceasta putere de subjugare asupra noastra?

Delir

2009-02-18T00:19:00.000-08:00

Nu mai pot să văd lumina

şi ochii-mi disperaţi o caută mereu…

Şi îmi întind mâna după speranţă

şi ameţesc căutând-o în jurul meu.

Mă învârtesc haotic, parcă în delir.

Şi simt că-nebunesc câte puţin.

Încerc s-ating speranţa c-o unghie măcar

sau să zăresc lumina pentru o clipă numai.

Dar ameţesc şi cad lipsită de putere

şi mă cuprinde deznădejdea amară.

Nu mai cred nimic şi nu mai cred în mine.

Lumină, speranţă, speranţă, lumină…

N-a mai rămas nimic din tot ce am visat

şi lumea se destramă precum un nor de fum.

Întuneric m-apasă şi plânsul mă încearcă

dar nu am nici putere, nici lacrimi să mai plâng.

Atâta doar – tristeţea, tristeţe fără margini,

durerea amară a visului ce moare…

Amară deznădejde şi dulce delir

mă ţineţi în viaţă, nu mă lăsaţi să pier.

Lumină nu văd nici în veşnica noapte

şi nici speranţă nu găsesc în mine.

Amară deznădejde şi dulce delir…

Povestea aripilor mele

2009-02-18T00:08:00.000-08:00

Am avut aripi cândva.
Demult.
În altă viaţă parcă.
Şi puteam atunci atinge stelele,
Şi nu pot acum atinge pământul...
Şi puteam atunci zbura până la nori,
Şi nu mă pot acum îneca în ocean...
Şi puteam atunci muta munţii din loc,
Şi nu pot acum închide uşa în urma mea...
Da, am avut aripi cândva.
Şi nu, nu eşti tu cel care mi le-a frânt.
Doar eu; pe mine să dai vina.
Nu am ştiut să zbor.
Sau poate mi-a fost frică.
Aşa că le-am tăiat cu o foarfecă mare.
Le-am tăiat şi le-am aruncat la gunoi.
Dar ele îmi creşteau la loc.
Şi eu le tăiam iarăşi.
Până când nu au mai crescut...
Acum duc în spate nişte cioturi.
(Ca să nu pot uita ce am pierdut.)
Dar câţi sărmani am făcut fericiţi?
Câţi au renunţat să caute în gunoaie când au găsit aripile mele?

Te voi (fi) iubit

2009-02-18T00:03:00.000-08:00

De mă va lovi ploaia cu tandreţea ta,
De mă va arde soarele cu ura din ochii tăi,
De îmi va îngheţa visul în iarna amintirii tale,
De mi se vor ofili speranţele în deşertul sufletului tău,
Te voi iubi.

De voi împărtăşi din nou tandreţea mea,
De se va stinge flacăra din ochii mei,
De mă voi îneca în lacrimile sufletului meu,
De cândva vei plânge la gândul amintirii mele,
Te voi fi iubit.

Aceasta este realitatea

2009-02-18T00:00:00.000-08:00

La Mircea Eliade îmi regăseam ideile, in cărţile Cellei Serghi mă regăseam pe mine, pe Kafka, Dostoievschi şi Tolstoy îi consideram adevăraţi titani ai literaturii universale, dar cărţile care îmi schimbaseră percepţia despre viaţă au fost cele ale unor autori precum Garcia Marquez, Milan Kundera sau William Faulkner.

Citeam cărţile lui Andre Maurois şi cele ale lui Anais Nin pentru că fuseseră căutate în acea perioadă pe care o adoram, citeam autori intraţi într-un con de umbră, precum Ioana Postelnicu , Sorana Gurian, Ticu Arhip, Emanoil Bucuţa sau Dan Petraşnicu, pentru că aş fi vrut să fiu acolo, la acele întâlniri din casa marelui Lovinescu.

Dar într-o zi am renunţat. Nu am fost acolo. Nu voi fi niciodată o Scriitoare. Nu cu adevărat. Am confundat deprinderea de a scrie cu talentul literar. Dar mi-am dat seama. Nu am talent. Nici pentru literatură, nici pentru altceva. Voi duce o existenţă banală şi după ce voi muri nimeni nu îşi va aduce aminte de mine.

Acesta este lucrul de care m-am temut cel mai mult. Singurul motiv pentru care mă tem de moarte. Voi dispărea. Îmi voi fi terminat definitiv existenţa în această lume. DEFINITIV. Întotdeauna am avut o problemă relativ la acest cuvânt. Ar trebui să ai de fiecare dată o nouă şansă. De ce să fie ceva defintiv? Avem o singură viaţă (oare??) şi, dacă facem o singură greşeală, gata, s-a terminat? Mie personal nu mi se pare corect. Dar nu eu pot face diferenţa. Poate una dintre persoanele alese. Alese să fie mai mult decât majoritatea. Să ajungă mai sus. Dar totul pare atât de injust. Cu totul altfel mi-aş fi închipuit lumea creată de un Dumnezeu care ne iubeşte pe toţi. Dar, repet, cine sunt eu să îmi dau cu părerea sau să pun la îndoială înţelepciunea Celui care este mai presus de noi toţi?

Doar pentru copilul din fiecare...

2009-02-16T23:53:00.000-08:00

Poezii educative, nu satire politice...
http://www.cerculpoetilor.net/media/1iunie/index.htm

Antecedentele unei minţi bolnave

2009-02-16T13:55:00.000-08:00

Nu mai vreau să mă gândesc la ceea ce ar fi putut fi. Refuz să mai trăiesc într-o lume paralelă, o lume a oportunităţilor îmbrăţişate, a unui eu încrezător şi neînfricat.

Ştiu că nu pot să transfigurez lumea aceea în cea reală, aşa că voi încerca să accept. Să mă accept. Cu toate temerile mele, cu întreaga istorie de şanse ratate. Antecedente. Aşa s-ar numi în termeni medicali. Mintea mea, spiritul meu, nu pot fi sănătoase. Şi antecedentele o dovedesc. Dar se poate vorbi de anamneză? Se va putea vreodată? Voi fi cu adevărat vindecată? Sau îmi doresc să fiu vindecată? Nici nu îmi dau seam ace înseamnă asta, ce anume implică. Da! Cred că nu există o “normalitate” a spiritului. Fiecare individ e bolnav în felul său. Doar că unii mai mult decât alţii. Sau mai puţin. Dar cum la fiecare în parte sindromul este altul, iar stimuli declanşatori complet diferiţi nu se poate spune care anume. Îmi imaginez: X este bolnav în proporţie de 90% (adică 10% din mintea lui X coincide cu partea corespunzătoare din mintea etalon, ideală), Y este 89,97% bolnav. Deci X este mai bolnav decât Y, aşa că Y trebuie să fie deasupra lui X pe scara socială recent formată în funcţie de procentul de (ne)imbolnăvire a spiritului. Scenario ce poate, cândva, deveni real. Nu cred însă că e un motiv de îngrijorare. La o analiză mai atentă, încep să îmi dau seama că şi acum lucrurile stau cam la fel, doar că, în zilele noastre, sensul scării este ascendant. Adică cei mai bolnavi sunt în vârf. Şi sunt atât de bolnavi încât au ajuns la un nivel foarte ridicat de înţelegere a bolii şi conlucrează cu celulele canceroase, malefice ale propriului spirit. Şi astfel reuşesc să îi subjuge pe cei mai puţin bolnavi, fără ca aceştia să îşi dea seama că totul ar trebui să fie exact invers. Sau poate ca tocmai partea sănătoasă pe care o au în plus îi face pe aceştia din urmă incapabili să ia vreo măsură pentru a remedia situaţia.

Şi iată o concluzie pe care mulţi au încercat să o impună din diverse motive şi prin varii abordări – religioase, filosofice, existenţialiste, psihologice etc – întreaga situaţie socială, întreaga viaţă materială se rezumă la cel mai pur nivel spiritual. It is all in our mind. Totul este în mintea noastră. O minte colectivă, imensă, o minte a mii de generaţii şi a sute de culturi, o minte a unei omeniri.

Şi atunci, se ridică firească întrebarea: în situaţia actuală, ar trebui să îmi doresc vindecarea (oricum posibilă doar într-un procent scăzut, probabil subunitar) sau diversificarea şi amplificarea simptomelor?